Hans Belting şi viziunea apocaliptică asupra istoriei artei. (2010)
Hans Belting şi Donald Preziosi
După cum see poate constata din textul meu amintit mai sus, avusesem parte de o luare de contact masivă cu „viziunea apocaliptică” în istora artelor prin lectura cărţii americanului Donald Preziosi, „Regândind istoria artei. Meditaţii asupra unei ştiinţe-capcană.” („Rethinking history of art. Meditations on a coy-science”. Tribulaţiile mele în ce priveşte traducerea titlului acestei cărţi nu s-au terminat încă.)
Preziosi se foloseşte de o figură de stil a lui Foucault,, din cartea despre închisori, referitoare la organizarea societăţii şi o combină cu critica adusă de acelaş autor ştiinţelor istorice în „Les mots et les choses”. Preziosi neagă valoarea disciplinei istoriei artei în ansamblul ei, aseămănănd-o cu organizarea penitenciarelor de tip „Benthan” silind faptele istorico-artistice să se încadreze într-o schemă circulară radială, din „turnul central de control” urmărindu-se repartizarea acestor fenomene în „capitole-celule”. Doctrina lui Preziosi consideră drept o falsificare a faptelor artiisitice repartizarea lor pe şcoli, sfere de influenţă, curente, stiluri, etc. La baza viziunii sale se află conteastarea – pe linia relativismu;ui- a caracterizărilor de ansamblu ale faptelor, şi nu numai a celor istorico-artistice, ignorând constituţia specifică a minţii omeneşti, configurată în vederea generalizării, a sintezelor, deci a conceptelor şi judecăţilor. necesitate stringentă pentru a funcţiona în mijlocul realului.
Iniţial prezentate într-un referat în cadrul unei catedre, tezele lui HB s-au făcut cunoscute publicului sub titlul interogativ „Sfârşitul istoriei artei?” în 1983, printr-o ediţie modestă, dar care a avut mare răsunet. Ceea ce i-a permis autorului să o re-editeze într-o formă extinsă şi ilustrată la editura Beck din München. Această ediţie a apărut în 1995 cu vechiul titlu, dar fără semnul întrebării. A fost tradusă în engleză la Chicago în 2002 –în răstimpul de 10 ani cât HB a predat la Universitatea de acolo- cu titlul schimbat: „Istoria artei după modernism”, titlu care şi lui HB (ca şi mie, vreau să spun) i s-a părut mai potrivit decât titlurile germane. Desigur, cartea din 1995 a fost tradusă şi în multe alte limbi de pe suprafaţa globului. Ediţia, pe care o comentez a apărut în 2005 într-o formă foarte apropiată de cea din 1995.
Belting îşi manifestă în treacăt ostilitatea faţă de Preziosi în cartea discutată, şi anume -pentru a-i reproşa că nu-i recunoaşte întăietatea în condamnarea istoriei artei. Preziosi înscrie numele lui Belting în volumul său doar ca autorul unui motto de la începutul unui capitol (al şaselea) şi îl omite în indexul autorilor citaţi. Cartea lui Preziosi datează din 1989, deci a fost publicată după apariţia primei forme –din 1983- a textului lui Belting, cel cu titlul purtând semnul întrebării, deşi înainte de ediţia fără semn de întrebare din 1995. Belting ţine să marcheze şi o hibă flagrantă a teoriilor lui Preziosi, aceea de a-şi baza tezele pe manifestările „artistice” ale pre-hominizilor „ante-preistorici” (problemă pe care am sesizat-o în textul meu publicat pe internet, menţionat mai sus).
Apropieri există între viziunea lui Preziosi şi a lui Belting, indiferent de problema priorităţii formulării lor. Amintim înainte de toate poziţia comună de a promova transformarea istoriei artei într-o anexă a aantropologiei, subordonând-o acestei discipline sociale, care a devenit şi la noi în unele cercuri „up to date”. Ne referim la propunerea antropologilor artei de a analiza cazuri individuale de „produse artistice” (cuvântul „creaţie” fiind eliminat din jargonul “corect politic”, ca şi cel de „”creator”) pornind dela datele i-mediate. oferite de imaginile lorr şi punându-le în relaţie cu contextul social-istoric. Preziosi, pentru a-şi exemplifica metoda, îşi alege ca temă ansamblul Acropolei ateniene şi îl pune în relaţie cu tăzboaiele greco-persane. Dar în general, antropologii prefeă analiza imaginilor bidimensionale. (H. Belting, de ex, s-a ocupat de pictura germană . La noi a apărut în traducere artea lui Arase –„Nu vezi nimic”, o suită de analize de picturi.) Ei şi axează analizele pe cele figurate de către „imaginile” respective, punându-le în legăutră cu existenţa corporală, cu practicile epocii, cu relaţiile inter-umane, etc. Este o analiză cu precădere iconografică, „conţinutistă”. (Artele abstracte ies din orizontul lor.) Pozi’ţa antropologică în doemnil istoriei artei este o temaă omplexă, pe care nu o putem dezvolta aci, chiar dacă om fi nevoiţi să o reluăm întrucâtva mai încolo.
Trecând la alte asemănări vizibile între cei doi protagonişti ai ultimelor paragrafe, dacă Preziosi vorbeşte de „celulele” de tip penitenciar, în care sunt închise faptele vieţii artistice, Belting se referă la „rafturile”, la „casetele clasorului” care ar fi istoria artei, compartimente în care aceste fapte sunt „înrămate”, sunt siuite să se integreze. Pentru ambii istoria artei este o construcţie artificială, fără temeiuri reale şi care, în orice caz, şi-a trăit traiul.
„Arta a intrat în nistoria artei atâta timp cât aceasta a încadrat-o în ramele ei,” spune HB. „ Desfiinţarea ramelor” este argumentul pe careHB îl foloseşte şi pentru a-şi nuanţa poziţia: în această re-editare târzue: „Deci astăzi se poate vorbi nu de ‘sfărşit’ ci de ‘dezrămare’, ceea ce are drept consecinţă că tabloul se dizolvă, deoarece nu mai intră în ramele lui. Cuvântul ;sfârşit’ nu înseamnă că ‚totul s-a sfârşit’, ci îndeamnă la o schimbare de discurs, deoarece lucrurile s-au schimbat şi nu mai intră în vechile rame. Poate că nu este ceea ce se crede, ci doar sfârşitul unui episod din cursul lung al istoriei”. ( Pg. 8 ) HB declară că intenţia lui „nu afost să facă necrologul artei sau al istoriei artei, ci să invite la o pauză de gândire” (pg. 22). Dar este greu să accepţi scuzeele sale după ce îi citeşti textul, vehement rechizitorial.
Absolutizarea relativismului generalizărilor (oximoron care mi se pare inconturnabil) de pe tărâmul istoriei artei denottă o lipsă mai mare de supleţe în analiza datelor la american, pe fondul unei înţelegeri, care apare cam frustă, În timp ce la european se simte apartenenţa la „străvechea istorie culturală occidentală”, de care se dezice, dar faţă de care, la un moment dat, îşi mărturiseşte slăbiciunea de a o privi cu o anumită nostalgie. ( P. 85).
Notele care urmează -despre textul lui HB- sunt „desuete”, dat fiind că se referă la un text datând de cca. 15 ani (sau chiar peste 25 de ani dacă luăm în considerare primul text publicat de HB pe această temă). Dar tezele sale rămân semnificative pentru fenomenul aderării la antopologie a ustoricilor artei în epoca respectivă, cu atât mai mult cu cât poziţia „antropoogică” continuă să vieze şi să ia amploare. De atfel, ea şi-a ataşat ca precursor un filozof de statura lui Louis Mari, iar istoricieni de prestigiu ca V.I.. Stocihiţa îşi declară afilieea la respectiva poziţie. oferindu-ne studii cu adevărat revelatoare, indiferent de punctul lor de plecare şi de preocupările personale.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.